Aer de Iasi, coate pe fereastra de camin, stele schiopatand prin buncar. Suntem curati, suntem multi si nu ne stim dupa nume. Pe cine il doare capul? Cine isi trece restanta, cine masoara vorbe ce-o acuza ca ar fi o grasana? Care buze vor fi crapate pentru totdeauna, cui i se termina cerneala si banii mereu pe neasteptate?
Ce carie ascunde sufletul celui care vine de la chiosc cu o punga de chipsuri in mana? Casca-i gura, afurisitule, vreau sa vad! Da, eu, cea care sta la etajul doi si pare-a intelege viata.
Suntem multi si nu am loc pentru toti.
Prea putina am crescut, inghesuiti nu va vreau, nu am loc de mine si nici de alegere.
Patru, cinci, sapte, doua sute, va impingeti intre voi, patati de amprente, cu urme de unghii prin ganduri. V-au apucat nelegiuitii si v-au strans fiecare in apucatura mainii lui. Oameni vargati de indrazneala altora, oameni cu denivelari, va plimb prin voi emotia mea ca pe un caine docil, ce ma urmeaza, fara sa latre. Un caine mut din lipsa gandurilor. Tace cand nu gandeste. Pe fuga, dupa mine sau dupa voi?
Dar voi, din nou - nu sunteti murdari, atata doar ca prea v-ati ondulat in vreme si nu aveti maner. Eu nu stiu cum si pe cine sa spal, dar am sa va strig, iar acum vreau sa intoarceti capul si sa ma vedeti.
sâmbătă, 10 iulie 2010
Am calcat pe ghinion si-am sarit intr-un picior
Gandeste-te la cineva la cineva la care nu te-ar duce gandul sub nicio forma. Aia sunt eu. Cea la care nu te poti gandi decat ca la omul la care nu ar avea sens sa-ti . Femeie fara sens, om din greseala. Despre mine ce altceva poti sti decat ca sunt bine, ca imi vad de facultate si ca nu prea stiu ce sa vorbesc, ce vorbesc. E comod cu mine prin preajma. Uneori, e posibil sa merit si-o palma pentru atata liniste. Dar ti-a ajuns si tie cu atata revolta, ai crescut, ai maniere si stii ca nu se cuvine sa mototolesti pe nimeni pentru un lucru marunt, si zic eu, cu atat mai putin pentru nimic, caci tot ce pot eu sa scot din mine e un nimic, un mare nimic.
Pana una alta, eu inca o sa te cotrobaiesc de orice semn de viata, nu ma dau la o parte, asa ca ai face bine sa nu ma mai bagi in seama de-acum incolo. Mi-am pus in minte sa invat de la tine tot ce e nevoie ca sa-mi iasa orice liniste din fiecare particica a corpului. Stau in pozitia ghemuit de ceva vreme, ar fi o prostie sa spun ca nu-mi convine, dar cati pitici se mai gasesc sa ma asculte? Doar uriasii isi mai scapa cate-un picior in spatele meu invelit apoi si cu o injuratura. Ma mai clatin, nu-i de mirare, m-a urcat ceva lume si m-a molfait cu pamant, cu tot. Guma refolosibila “Anca”. Salvati planeta! Reciclati!
Intr-o zi mergeai. De fapt, asta e de la sine inteles, tu esti altfel decat mine, fireste ca mergeai, as face mai bine sa zic unde mergeai. Deci nu mai zic ca mergeai. Peste mine. Pe mine si m-am lipit de talpa, imi cer scuze. De-atunci te observ, imi notez, incerc sa inteleg.
Odata, pe cand iti curatai papucii, ai dat de mine. “Ah, lua-v-ar naiba cu tot cu cosurile voastre de gunoi!” Ei, ce sa-ti zic, m-ai cules din gura lumii, nu te teme, nu te scuipa nimeni, ea si-a pastrat aproape toata saliva si din ce mai era pe mine, e de mult uscat. Si, cum nu mai vorbeste nimeni despre mine, din ce in ce mai mica ma vezi si-o sa dispar candva. Hai, lasa-ma unde stau. Ai strambat din nas, te enervez din start. Buun, macar fac ceva. Iti promit sa nu te deranjez prea mult, tot ce-ti cer este sa lasi dracului cheia pe care o dibui deja in buzunar, n-am chef sa fiu scrijelita ca o masina de lux.
Cu timpul, m-am obisnuit sub calcatura ta si ma umfla rasul si chiar facea baloane ce pocneau in mers cand am vazut ca daca eu simt urat, tu te temi ca as fi molipsitoare, cand de fapt eu ti-am zis de la inceput ca nici macar n-am ce sa-ti dau. Si cam la asta s-au limitat dialogurile noastre. La golurile mele. Nici bun, nici rau, stau in crusta mea si nu te intreb nimic. Tac. Tac, tac, tac si ma uit la tine ca si cum ti-as cere o explicatie si tu, cum e natural, carand vini multe, desi nu si in fata mea, incepi sa aduni motive. Si spui si nu te inteleg, dar spui si eu ma abtin. Asa am inceput noi doi sa vorbim; si a fost greu la inceput, caci tu erai mai degraba pe fuga; tu sus, eu intre tine si pamant.
Guma de pe talpa gri… cine-ar fi zis?
Pana una alta, eu inca o sa te cotrobaiesc de orice semn de viata, nu ma dau la o parte, asa ca ai face bine sa nu ma mai bagi in seama de-acum incolo. Mi-am pus in minte sa invat de la tine tot ce e nevoie ca sa-mi iasa orice liniste din fiecare particica a corpului. Stau in pozitia ghemuit de ceva vreme, ar fi o prostie sa spun ca nu-mi convine, dar cati pitici se mai gasesc sa ma asculte? Doar uriasii isi mai scapa cate-un picior in spatele meu invelit apoi si cu o injuratura. Ma mai clatin, nu-i de mirare, m-a urcat ceva lume si m-a molfait cu pamant, cu tot. Guma refolosibila “Anca”. Salvati planeta! Reciclati!
Intr-o zi mergeai. De fapt, asta e de la sine inteles, tu esti altfel decat mine, fireste ca mergeai, as face mai bine sa zic unde mergeai. Deci nu mai zic ca mergeai. Peste mine. Pe mine si m-am lipit de talpa, imi cer scuze. De-atunci te observ, imi notez, incerc sa inteleg.
Odata, pe cand iti curatai papucii, ai dat de mine. “Ah, lua-v-ar naiba cu tot cu cosurile voastre de gunoi!” Ei, ce sa-ti zic, m-ai cules din gura lumii, nu te teme, nu te scuipa nimeni, ea si-a pastrat aproape toata saliva si din ce mai era pe mine, e de mult uscat. Si, cum nu mai vorbeste nimeni despre mine, din ce in ce mai mica ma vezi si-o sa dispar candva. Hai, lasa-ma unde stau. Ai strambat din nas, te enervez din start. Buun, macar fac ceva. Iti promit sa nu te deranjez prea mult, tot ce-ti cer este sa lasi dracului cheia pe care o dibui deja in buzunar, n-am chef sa fiu scrijelita ca o masina de lux.
Cu timpul, m-am obisnuit sub calcatura ta si ma umfla rasul si chiar facea baloane ce pocneau in mers cand am vazut ca daca eu simt urat, tu te temi ca as fi molipsitoare, cand de fapt eu ti-am zis de la inceput ca nici macar n-am ce sa-ti dau. Si cam la asta s-au limitat dialogurile noastre. La golurile mele. Nici bun, nici rau, stau in crusta mea si nu te intreb nimic. Tac. Tac, tac, tac si ma uit la tine ca si cum ti-as cere o explicatie si tu, cum e natural, carand vini multe, desi nu si in fata mea, incepi sa aduni motive. Si spui si nu te inteleg, dar spui si eu ma abtin. Asa am inceput noi doi sa vorbim; si a fost greu la inceput, caci tu erai mai degraba pe fuga; tu sus, eu intre tine si pamant.
Guma de pe talpa gri… cine-ar fi zis?
