Barbatul cu ramurile reci e cel mai bun om dintre cei pe care ii cunosc. Isi framanta sarutul cand pare ca sta cu mainile pe langa barbie, tocmai ca sa fie gata oricand pentru mine si eu sa am ce astepta. E primul care mi-a-nghitit nebuniile si cred ca de data asta el chiar a priceput ca eu nu am ce sa-mi doresc de la el; poate doar sa-mi ascut vreo doua sentimente care sa ma secere apoi. Din Barbatul cu ramurile reci nu ai ce sa alegi, el ti se baga pe gat, din varful limbii pana jos pe trahee si nu mai iese pana nu-l gusti cu totul, il lingi masiv si-apoi in detaliu, incercand de fapt sa-l impingi putin la o parte ca sa ajunga o rafuiala de-a aerului in tine.
Si parca nu-i asa de acru, si parca nu te mai scabeste nici imputita de balta statuta in tine. Si parca ai vrea s-arunci si-un ochi inauntru, cu toate ca n-ar mai fi pentru tine o voce care sa mai incuviinteze ceva. Parca ai face un efort sa mai domolesti nevoia sangelui de a aerisi totul. Daca tot ai o putoare in tine, n-ar strica sa o mai si schimbi din vreme-n vreme ca sa n-ajungi sa crezi ca... esti ca ea.
Sta cu ramurile-n respiratia mea, un cot ascutit cu doua coaste mai jos decat m-as fi asteptat, un om sincer si care nu are nevoie de mine prin insasi usurinta cu care isi admite slabiciunea de a se sprijini de mine.
N-as zice ca nu m-apasa suficient cat sa ma doara, dar imi umflu pieptul cat sa atenuez intepatura cotului si astfel sa ma feresc de la a ma sparge pur si simplu. Sunt aproape sigura ca n-as putea pocni chiar aici, de fata cu toata lumea si-apoi cine stie ce se mai alege de pe urma mea. Asa ca, dupa cum ma gandeam, ar fi nimerit sa-mi vars niste aer in plamani si sa-l pandesc pana cand face ceva ca sa am ce gandi, ca sa am ce vorbi despre el.
Aerul bolboroseste in mine, dar eu nu-l iau in seama, uite sanii parca s-au conturat si-s cu jumatate de gura mai vizibili. Nu-i rau, da` tot la distanta ma aflu fata de barbatul cu ramuri neglijente care sta si , ghinionul meu, sta intors spre cine stie ce miracol personal.Hopa!
Acum ca am inteles, ce-as mai putea sa fac?! Ii dau drumul fara sa incerc sa recunosc ceva in el, ii dau drumul sa plece, ma las si pe mine sa respir in voie, vomit toata protectie de sub coaste si rasuflu usurata caci nu-mi mai datorez nicio curiozitate. Si inspir si expir, promite pieptul, ia inapoi, trag aer si-l inapoiez fara urma de atasament, fara intoarceri din glas, vine si iese din mine, ca simt un cot valurind in jos, pe urmatoarea coasta. Are sa cada.
Respir banal astazi, lent, nu ma curma nicio uimire, crengi prind ritm pe coaste, nicio sansa de-acum pentru vreun altoi - ajungem in curand cu totii la mal.
Si, din balans in balans, cotul se trage-ntr-o parte, ba in alta, se suceste cum eu singura n-as putea s-o fac si numai ce sa-l fi cautat si sa-l fi si pierdut.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu