Fii cu ochii pe buzele mele, te rog!

Oare daca nu te-ar mai vedea nimeni, ai mai zambi vreodata?
Stii ca eu incep sa zambesc mai putin pentru ca sunt mai putini ochi sa ma vada? Asta-i modul nostru de a ne asigura ca nu suntem nebuni.Sa zicem ca nebun dupa ceva sau cineva, se mai accepta, insa nebun asa singur, fara nicio vorba dupa el, nu, e gresit, e bolnav, e fara remediu. Si mai ales ca e boala pe care, dupa ce o capeti, nu ti-o mai recunosti. Si nu mai crezi nici in pastile.
Si iti ziceam,, oamenii singuri sunt tristi de frica nebuniei.
Daca ar zambi, ar fi doar pentru ei insisi, iar noi, oamenii, cedam ororii egoismului. Cred ca ne jucam de-a nebunii pana cand se intampla fenomenul de confuzie a personajului cu actorul.
Uite, imi placea odata un gand pe care-l simteam asemanator mie, dar de care nu ma puteam apropia. Mi-era firesc sa ma comport ca el, dar tocmai asta ma infricosa: faptul ala ca el distingea intre mine si el un "ca".
Astfel, eu, din simplu personaj, deveneam si actor, mi se impunea sa cred ca interpretez.
Ma prefac ca sunt nebuna?